Multumesc Anca Parghel




… au fost primele cuvinte care mi-au venit in minte dupa ce-am vazut ceea ce va recomand sa vedeti si voi acum.
Iata link-ul: http://www.antena3.ro/ramuri/vdtv_02_09_2006.ram
Este vorba despre o emisiune VDTV de pe Antena 3 pe care am vazut-o asta-noapte in reluare inainte sa adorm. In fisierul asta emisiunea incepe pe la minutul 9:30…ca sa nu va plictisiti cu stirile.

Daca “The pursuit of happiness” poate fi privit doar ca un film, desi se spune ca subiectul filmului este inspirat dintr-un fapt real, ei bine, aceasta “poveste” pe care o vedeti aici este reala, palpabila si este o adevarata lectie de viata.
Cata putere are aceasta femeie sa zambeasca! Cata incredere razbate din ea! Cata fericire i se citeste pe chip! Cu cata usurinta poate sa vorbeasca despre aceasta crunta boala ce la un moment dat parea ca o va dobori. 3 luni! Atat ii dadusera doctorii de trait! Si iat-o, dupa acele 3 luni, in carne si oase, venind in fata tuturor zambind si povestind cat de usor este sa vrei sa traiesti, sa vrei sa castigi, sa vrei sa reusesti. In definitiv, in asta consta totul, nu? SA VREI. Si SA CREZI CA POTI.

Si cand te gandesti cati oameni isi duc viata in orbire, in negura totala… “Frica ucide!”. Parca asa spune la un moment dat, nu? Si de cate lucruri marunte se impiedica unii “de frica”! Uitati-va la femeia asta cata incredere in SINE dovedeste: “Eu sunt otel de sabii de samurai!”, “Eu sunt cea puternica” si mai ales “Si cand nu puteam sa merg ma taram”. Cata atitudine! Sa vrei sa traiesti!
Intrebare: cand femeia asta ne demonstreaza ca poti sa treci peste ORICE, ce incercare de pe pamantul asta nu poate fi trecuta? Care? Cand doctorii iti spun ca mai ai 3 luni de trait si tu te incapatanezi sa traiesti pentru ca nu ti-ai dus pana la capat visul… ce altceva poate sa te impiedice sa-ti duci la capat visul? Ce altceva? Job-ul? Seful? Iubitul? Amantul? Tramvaiul ce-ti inchide usile in nas? Fleacuri…

Doar frica! Frica sa gandesti ca meriti mai mult, frica sa tintesti sus, frica sa crezi in tine. IN TINE! Nu in altii! Care altii? Toti cei din jurul tau sunt niste instrumente ce te ajuta sa-ti duci visul la capat. Suna urat, nu? Dar si tu esti un instrument pentru visul celor din jurul tau. Acum suna mai bine? Fiecare dintre noi suntem niste instrumente pentru cei din jurul nostru si la randul lor, cei din jurul nostru sunt niste instrumente pentru noi. Uitati-va la Anca: baietii ei sunt cei mai buni pentru ca o ajuta si o sustin, doctorii sunt extraordinari, preotul …de-aia s-a internat, ca sa-l cunoasca pe preot :-). Pana si Tom Boxer ala sau cum il cheama …pe acel Tom Boxer IL IUBESTE!
Il iubeste?!?!? Da! De ce? Pentru ca ura, alaturi de frica, alaturi de tristete, alaturi de frustrare, alaturi de gelozie, alaturi de “plansul de mila” nu sunt sentimente cu care sa poti construi…ci doar demola! Nu poti sa construiesti decat cu dragoste, cu bucurie, cu curaj, cu incredere, cu credinta . Ce rost are sa privesti cu ura cand poti sa privesti cu iubire? (Vezi acel “multumesc ‘cocosului'” din post-ul meu trecut.) Il iubeste?!?!? Da. Pentru ca a invatat, pentru ca stie ca nu-ti faci nici un bine sa-i judeci pe cei din jurul tau! Pentru ca nu cu asta trebuie sa-ti fie mintea ocupata . Sa-l judeci pe ala ca nu te-a ajutat, pe ala ca te-a inselat, pe ala ca nu te respecta sau pe ala ca ti-a taiat calea. Mintea trebuie sa-ti fie ocupata cu un singur scop: visul tau. In rest, nimeni si nimic nu mai conteaza. Putin egoist, nu? Dar sa urasti nu e egoist?

“The pursuit of happiness”. Sa crezi in ceea ce vrei sa faci si nimic nu-ti va sta in cale. Sa crezi! In primul rand in tine. Si apropo de povestea din emisiune cu femeia ce s-a vindecat doar prin credita. In primul rand trebuie sa crezi in tine. Dupa aia, nu mai conteaza in ceea ce crezi… ca e Dumnezeu, ca e Buda, ca e Allah…chiar nu mai conteaza. Si apropo de Dumnezeu… la intrebarea “Care crezi ca e cauza bolii tale” raspunsul a fost simplu: “Eu m-am uzat un an de zile pentru ca am vrut sa ajung aproape de public” (adica…sa-si implineasca visul). Atat! Nu am auzit nici “ca asa a vrut Dumnezeu” nici “eu am gresit”. Caci, in definitiv, nimeni nu a gresit. Ea SI-A URMAT VISUL …si-atat.
Ar mai fi multe de spus…si o sa mai spun. Dar, in definitiv cam asta e filozofia: iubire si credinta.
Traiesti ca sa-ti implinesti un vis, il iubesti si crezi in el caci este visul tau iar visul tau te ajuta sa traiesti. Cercul s-a inchis. Si nu e vicios ci doar…perfect!

Superb. Inca o data, multumesc Anca Parghel.
Plecaciuni.




Frustrare sau bucurie? Bucurie, multumesc.




Nashpa sa te trezesti dimineata cu o amintire neplacuta in minte. Fuck! O sa-mi petrec acum toata ziua nervos si frustrat pe toata povestea asta. Pe scurt, pentru cine n-a fost la Becker aseara (sambata):
Atmosfera ok, lume buna… in principiu…noi cu chef. 4 mirese – ca de obicei se citea pe fata lor ca au gresit localul. Dar ne-am obisnuit cu ele. Se asteapta sa vina la Why Not si nimeresc la Becker Brau Live Music. Probabil ca nu vad chitara de pe club sau considera ca e o noua fitza. In fine… speram ca doar ele sa fie cele care au incurcat carciuma. Se pare doar…caci la repriza a 4-a (asta e “vina” noastra ca am cantat 4…ca, na, aveam chef) ma trezesc cu o domnisoara ca se urca pe scena. SE URCA. NU O URC. Neinvitata. In fine, se batzaie pe scena, barbatii in delir in club… se termina piesa, facem cunostinta si imi spune ceva de genu: pai eu sunt o obisnuita a clubului de cand era Why Not. Aaaaa, bun, zic eu. Mai stai cu noi o piesa? Da. Hai! You can leave your hat on. Ca de obicei, de la primele acorduri toata lumea se manifesta…neortodox. Fata incepe sa se miste, apuc sa zic primul vers si ma trezesc cu un “cocos” furios pe scena ca se infige in mine si imi zice ceva de genu “ai grija ca … nu stiu ce”. Hop. Se termina piesa brusc, nu stiu cum tovarasul ajunge in fatza scenei si ii zic: “amice, cred ca si tu ai gresit clubul” in timpul asta Ionut apare din spatele meu, acompaniat de Stefan … de data asta “cocosul” e cel cu mana-n gat. In fine, penibil…Si mai penibil ca cica nu era gagica-su ci… fratele tipei. Adica, daca era gagica-su…ziceam…l-a orbit domle gelozia. Dar asa??? Sa repet ca EA SE URCASE PE SCENA?

Si eu m-am trezit cu gandul asta: de ce a trebuit “ala” sa-mi strice seara … culmea … si ultima seara inainte de vacanta? De ce a trebuit sa-mi strice toata vara … si fusese o vara chiar frumoasa, cu public frumos, cu oameni care au venit sa asculte muzica live si mai putin sa manance mici si ciolan. De ce trebuie sa existe niste “cocosi” d-astia care dupa ce beau 3-6-9-12 beri se comporta ca la gradina zoologica?

Am inchis apoi ochii … uitasem ceva…

Pentru mine scena a fost intotdeauna o interfata de comunicare cu publicul din fata ei si nu o bariera. Intotdeauna am vorbit cu cei din fata, am transmis si, mai ales, am receptionat. Imi place sa fur zambete, sa fur priviri. Pentru ca in ele gasesc si primesc o intreaga colectie de sentimente: bucurie, admiratie, simpatie pana la, de ce nu, dorinta, pasiune, iubire. Cu toate astea ma hranesc, de ele am nevoie, ele sunt drogul meu de fiecare saptamana. Cu siguranta nu toata lumea ma iubeste, ma admira, ma simpatizeaza. Nu-s buricul universului. Eu doar imi iau ce-mi trebuie din toate.
Ei bine, aseara, dupa toata povestea cu “cocosul” …am simtit simpatie. Am simtit prietenie. Am simtit apropiere. Departe de mine gandul ca mi-a placut postura de “victima”. Dar cantitatea de afectiune – primita din partea publicului si nu furata a fost de neegalat.
Nu vreau sa fortez nota, o data pentru ca toata aceasta demonstratie ar deveni patetica si a doua pentru ca de multe ori cuvintele in exces dauneaza ideii pe care vrei sa o transmiti in loc sa o ajute.
Ideea este simpla. Nu am vrut sa incep cu ea caci suna doar a teorie. Acum pot sa o enunt. In viata conteaza foarte mult ce ALEGI dintr-o experienta si cum ALEGI tu sa fii fata de ea.

Este o lectie pe care am invatat-o si pe care inca nu reusesc sa o pun tot timpul in aplicare. Primul instinct a fost asta: ce de cacat a fost aseara in Becker. Chiar a fost? Ce mi-a stricat “ala” seara. Chiar mi-a stricat-o? Nu. La ambele intrebari. A fost cea mai tare seara din punct de vedere al intensitatii sentimentelor pe care le-am primit din partea publicului. Si una din “cauze” a fost “ala”. “Cocosul”. Nu, nu-mi doresc sa se repete vreodata ce s-a intamplat aseara. Sau, depinde care parte… Dar asta nu inseamna ca nu pot sa spun “multumesc”. Situatiei in sine, publicului pentru reactie si “cocosului” pentru “cauza”. Am de ce sa fiu frustrat, nervos, maniat, trist? Nu. Sunt doar bucuros, optimist, multumit, satisfacut.

Atat.

P.S.O sa pun o noua eticheta la articolele mele: “Iubitei mele“. O sa-i dedic astfel toate articolele din care poate sa aiba ceva de invatat…intr-o zi…




EnterClick.ro - Generator trafic web

Facebook