M-am hotarat sa va scriu despre tata. Este o poveste cam lunga, asa ca daca nu aveti rabdare, pe scurt este asa: tata este omul pe care il iubesc si il respect cel mai mult pe acest pamant. Mama, te rog nu fi geloasa, stii ca asa e :))
Si daca vrei sa stii de la inceput tu, cititorule, nu e nimic scandalos in ce scrie mai jos. Dimpotriva, doar lucruri dragute. Deci daca te plictiseste, poti inchide pagina acum. Dar inainte de a o face, poti sa ii dai un share. Ca asa e frumos, sa mai share-uim si lucruri dragute, nu numai scandaluri. D-astea e satula lumea.
[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=RESCe0AJeeA[/youtube]
Povestea lunga.
Tata. Tata are 63 de ani. De cand il stiu este un om echilibrat si cu capul pe umeri. Il iubesc pentru ca de la el am invatat ce inseamna sa fii om, ce inseamna sa fii corect, ce inseamna sa fii demn. De la el am invatat ce inseamna familie. Ce inseamna sa iti iubesti sotia. Si copiii. Sa iti respecti sotia. Si copiii. Tata nu a intarziat o data acasa nefondat. Tata n-a plecat in delegatii inventate la vecina de dedesubt. Poate o fi trecut pe la ea… intr-o pauza de serviciu. Sau poate era o colega de serviciu. Habar n-am. Dar daca a facut-o, a facut-o mega regulamentar. Astfel incat copiii lui, nevasta lui, parintii lui, bunicii nostri … noi toti n-am stiut. Din cauza asta si din cauza lui tata, sau poate datorita lui nu m-am insurat. Nu inca. Pentru ca n-am putut sa ma insor cu gandul ca o sa raman toata viata langa ea, ca o sa-mi faca copii, ca o sa trebuiasca sa-mi pese de ei mai mult decat de mine. Ca o sa-i iubesc mai mult decat orice pe lume. Si imi doresc al dracului de tare copii. Macar doi. Dar sa fii sot si tata nu-i usor. Iar pentru asta draga tata, jos palaria.
Tata m-a sustinut intotdeauna in viata. Nu orbeste, ci cu sfaturi. Imi aduc aminte de momentul in care am ales sa fac Liceul de Informatica (Vianu) si cat m-a sustinut in treaba asta. Dar despre asta am mai povestit acum vreo 2 ani aici.
Ii multumesc lui tata pentru ca m-a sustinut in toate deciziile. Intotdeauna m-a ascultat si apoi m-a sfatuit de bine. Dar decizia finala mi-a apartinut. Cel mai tare e cu fetele. L-am intrebat o data daca ii place de o tipa. Si mi-a raspuns: “Nu ma intreba niciodata treaba asta. Pentru ca poate eu iti spun ca nu-mi place si tu te indragostesti, o iei de nevasta si dup-aia nu mai vorbesti cu mine toata viata ca eu ti-am zis stramb. Sau invers. Imi place, ea te insala si dup-aia dai vina pe mine”. Fair enough, right?
Ah, era sa uit! AUTODENUNT! Ma autodenunt pe mine si il denunt pe tata! Eu am furat, iar tata tainuieste asta!
In clasa a1a, a2a, ceva de genul – oricum inainte de a 5-a ca intr-a 5-a eram la revolutie – am planuit impreuna cu un prieten sa fim niste robin huzi. Ca sa ne razbunam pe femeile ce vindeau la alimentara si dadeau pe sub mana tiganilor (pe vremea aia asa se chemau) toate produsele cautate, ne-am apucat sa furam pachete de biscuiti de pe rafturi. A functionat treaba cateva zile. Ajunsesera cainii din fata blocului niste imbuibati :)). Pana au aflat parintii. Ei bine, cand a aflat tata, mi-am mancat mare papara iar apoi m-a pus sa dau o declaratie pe care a tinut-o ani de zile in sertarul de la noptiera – in care recunosteam ca am furat si eram de acord sa fiu dat pe mana militiei daca mai fac vreodata!. Deci, eu faptuitor, tata tainuitor. Dar mi-a prins bine. ;)
Dar cel mai mare lucru pe care i-l datorez tatalui meu este ca m-a invatat sa cred. Sa cred in mine, sa cred in puterea mea, in munca mea, in vointa mea, sa cred in credinta mea. Niciodata nu mi-a spus: nu cred ca poti face asta. Intotdeauna mi-a spus: fa-o! Demonstreaza-ti ca poti! In orice domeniu! Iar exemplul cel mai concret si cutremurator intr-un fel pe care-l pot da si care pana acum este momentul care mi-a dat cea mai mare experienta de viata este urmatorul.
Tata a avut un prim atac cerebral cu o saptamana inainte de a face eu 18 ani. Un atac depistat destul de tarziu, un vas de sange spart pe bulbul rahidian care ii provoca o stare de amorteala pe jumatate de corp dar pe care o singura doctorita, dupa multi altii care dadeau raspunsuri de gen “e ceva pe fond nervos”, l-a depistat. La cativa ani dupa atac, cand tata se refacuse deja, mergand la un control doctorita i-a marturisit: “Domnul Guran, sa stiti ca in fiecare dimineata cand veneam spre spital ma intrebam daca mai sunteti in viata.” Fusese intr-adevar un atac foarte grav, inoperabil, si cu sanse foarte mici de a fi tratat. De altfel dupa acest atac tata a fost mult slabit, avand zile in care se resimtea vizibil. Va spun un pic mai tarziu de ce “resimtea”.
La peste 10 ani dupa, cu cateva saptamani inainte de nunta surorii mele, tata a avut al doilea atac. De data asta pe creierul mic. Manifesta aceleasi simptome, a reluat tratamentul de data trecuta numai ca a gresit un medicament vaso-dilatator pe care l-a luat intr-o concentratie mult mai mare. A fost naspa. Foarte naspa. Am ajuns cu dosarul lui medical si cu ultimul RMN la un mare neurochirurg. M-a primit, s-a uitat pe dosar, mi-a aratat locul vechiului atac si locul nou, mult mai pronuntat. Mi-a spus sa stau linistit, ca nu e chiar atat de grav, ca intre timp s-au mai descoperit solutii de tratament, ca sunt sanse mari sa se recupereze. I-a prescris un medicament pe care m-a ajutat prietenul Mircea Hohoiu (multumesc draga Mircea) sa-l gasesc la Frankfurt. Inainte sa plec insa de la medic i-am pus urmatoarea intrebare: “Avem nunta surorii peste doua saptamani. Poate sa mearga la nunta?” Raspunsul doctorului a fost cat se poate de cutremurator: Daca vreti sa-l duceti de la nunta pe targa la spital sau mai rau la morga, luati-l cu voi. Are nevoie de repaus total, nici nu incape discutie”. Am ajuns acasa.
Am intrat la tata, imi amintesc si acum, nu se mai ridica din pat si era complet alb la fata. I-am spus cum sta treaba pe un ton megapozitiv iar la final i-am dat vestea proasta, ca nu poate merge la nunta Ancai. La care replica lui a venit neintarziat: “Nu, eu de astazi am inceput sa ma simt mult mai bine iar la nunta la Anca voi dansa”. Mama s-a panicat toata si a inceput sa se agite in stilul caracteristic … pana am luat-o frumusel de mana si am dat-o afara din camera. Si i-am spus: “daca asta vrea, asta o sa faca, lasa-l in pace”. Si asta a facut. In ziua nuntii s-a urcat pe bancheta din spate a Loganului meu (Intre timp l-am vandut unei prietene, o astept sa ma sune sa facem actele pe el ca sa nu mai platesc impozite si sa-mi vina amenzi acasa. Sau ma rog, poate sa ramana si asa daca ramanem ok, ca sa nu plateasca timbru de mediu vreo 2000 de euro … dar sa-i fac macar un act de comodat or something, sa poata iesi din tara la o adica). In fine, tata pe bancheta din spate, eu m-am uitat in oglinda retrovizoare si l-am intrebat: “Cum se simte tata?” si mi-a raspuns uitandu-se sigur pe el in oglinda, drept in ochii mei: “Bine, si este ultima oara pana maine dimineata cand ma intrebi asta”. A dansat toata noaptea. A fost cel mai frumos exemplu de cum sa vrei sa traiesti si sa te bucuri ca o faci.
Tata si-a revenit acum. Iar de cand s-a nascut Larisa, nepotica lui si a mea, cea pe care ne intrecem iubirea, il simt pe tata mai tanar cu 15 ani cel putin. Si nu-i mai vad momentele in care se resimte. Este voios si plin de viata. Si ma bucur tare pentru el.
A, am cu tata si firma. De fapt era a lui, dar am luat si eu jumatate ca sa pot desfasura activitatea muzicala legal. El a folosit-o pentru ca la 63 de ani si cu doua atacuri cerebrale face administratie la vreo 6 blocuri. Oare cu cine o semana fi-su? A, si cica si oamenii il iubesc pentru ca e gospodar, serios si cinstit. Nu-i asa domnul Vlady Cnejevici, ca tot v-ati intalnit cu tata zilele trecute?”
Si nu, tata nu e in campanie electorala. Nu are nevoie de aplauze, nu are nevoie nici de … prostii. Are nevoie sa fie lasat in pace, sa munceasca, sa se bucure de copii si de nepoti. Oare cine nu-si doreste asta?
Multumesc pentru rabdare. Si multumesc tata.
Recent Comments