Diverse ganduri - Laurentiu-Guran.ro

Category: Diverse ganduri

La o vorba cu Dan Fintescu. Ce este o trupa de coveruri

M-a scos amicul Dan Fintescu la o vorba despre ce este o trupa de coveruri. Si mi-a pus niste intrebari. Nu numai mie, ci si colegilor Marius Popa de la Popas si Alex Vasilache de la Jukebox. Si a iesit un articol destul de lung. Ar fi iesit si mai lung, mult prea lung, daca se apuca sa scrie tot ce i-am raspuns fiecare in parte. Asa ca o sa folosesc spatiul asta pentru a publica raspunsurile mele complete, cu acordul lui Dan. Oricum voiam de mult sa scriu despre subiect.

1. Cum a inceput treaba cu cantatul coverurilor in cluburi la noi in patrie?
Pai treaba a inceput odata cu deschiderea primului club specializat pe asa ceva: Jukebox, undeva pe langa Hanul lui Manuc. Un american a avut ideea asta, Dan Mason. Asta nu inseamna ca nu se cantau coveruri si inainte, dar nu existau trupe care sa cante exclusiv coveruri sau nu aveau atat de multa vizibilitate si nu erau cluburi in care sa se cante exclusiv coveruri. Gandeste-te ca erau trupe care plecau afara pe vremea comunismului, unele cantau in blocul comunist, altii mai norocosi scapau dincolo. Dupa Revolutie, la fel, trupe mari au incercat afara. Olanda, Germania. Vorbim de Holograf, de Sfinx Experience, Proconsul si de multi altii. Nu mai vorbim de cantatul pe vapoare. Ce crezi ca se canta? Coveruri. Cel putin eu asa stiu.

2. Care a fost prima trupa de coveruri din Romania?

Jukebox. Care cantau in clubul Jukebox. Apoi s-a deschis Music Club unde cantau Trupa 13 si la ceva timp dupa deschidere, ASHA.

3. De ce le plac oamenilor trupele de coveruri?

Pentru ca au ocazia sa auda live piesele cu care au crescut, mari hituri pe care le-au fredonat in copilarie si adolescenta. Vorbesc de generatia mea, care a crescut cu Queen, Bon Jovi, Beatles, Elvis, Deep Purple, Pink Floyd. Pentru ca o seara de coveruri inseamna trairi diferite fata de o seara cu o trupa de compozitie. Repertoriul este mult mai versatil, feelingul e altul. Chestie de alegere. Poti sa te duci sa asculti intr-o seara “Carla’s Dreams” sau “Directia 5” si ai parte de Carla’s Dreams si Directia 5. Si a doua zi poti sa te duci sa asculti de la Clapton pana la The Weeknd. Trupa de coveruri te poate duce mai usor dintr-o stare in alta, pentru ca iti prezinta un tablou mai divers. Asta nu inseamna ca nu-mi plac trupele de compozitie, asta nu inseamna ca nu ma duc la concerte cu trupe romanesti. Ultima oara am fost la Byron si Rockabella. Bestiali!

4. De ce cantati coveruri si nu compozitii proprii? De ce compozitiile voastre proprii n-au ajuns niciodata sa aiba indeajuns de mult succes incat sa nu mai trebuiasca sa cantati coveruri?

Noi am inceput cantand compozitii proprii. Am avut si un album, acum 12 ani, la Media Pro Music. Se chema “ASHA…incepe” (il gasiti pe youtube aici) cu un prim single – “A..na” (aici). Numai ca pe vremea aia ne bateam cu Andre, Genius, Hi-Q. Daca nu ma insel, erau pe val si manelele pe atunci. Iar noi cantam pop-rock, pentru ca asta ne placea.
Imi aduc aminte ca am stabilit ca la lansarea albumului nostru sa cantam tot albumul in prima repriza si apoi o repriza de coveruri. Asa ne-am dorit. Si ne-a placut al dracului de tare.
Acel prim album l-am facut cu multe sacrificii, cu investitii mari (raportate la veniturile noastre). Timp, scule, bani si (mai ales) ajutorul prietenilor. Imi aduc aminte ca unul dintre colegii mei de trupa, cand a venit in trupa si mult timp dupa, avea frigiderul unde statea in chirie scos din priza. Pentru ca n-avea ce sa puna in el. De unde bani? Unul dintre prieteni ne-a cumparat prima pereche de monitoare active pe care repetam intr-o sala de repetitii intr-un subsol insalubru. Pe vremea aceea eram singurul angajat din trupa, corporatist.

Albumul l-am facut la clapar in studioul personal. Care studio insemna scule, adica bani. Videoclipul la “A..na” a costat 6000 de dolari. Bani pe care ni i-a dat / imprumutat partial acelasi prieten, Cezar Ivanof. Cand a venit contractul de la Media Pro am reusit sa ne achitam de o parte din datorie si n-am mai ramas cu nimic. Am avut asteptari mari de la casa de discuri. Care insa, in afara de faptul ca a obtinut un parteneriat media cu postul “Atomic” n-a facut mai nimic. Albumul nostru l-am vazut pe raft in Cora vreo 6 luni pana s-au organizat oamenii sa ne faca o lansare. A fost prima noastra greseala, ne-am bazat prea mult pe o casa de discuri. Nu stiam ce e aia sa ai un PR angajat, o echipa de management, sa se ocupe cineva de tine. Ne-am lasat pe mana lor. Oricum nu prea ne permiteam altceva.
Dupa lansare, am primit un telefon de la trupa rezidenta pe atunci in cel de-al doilea club de coveruri din Bucuresti – Music Club (trupa No.13). Aveau nevoie de inlocuitori pentru ca incepusera sa apara cererile pentru petreceri corporate. La momentul respectiv, sa canti coveruri era mega-cool. Music Club-ul era plin de corporatisti cu venituri peste medie, multi din agentii de publicitate, din companii de consultanta, medici, avocati etc. Era un trend. Ei bine, a trebuit sa invatam vreo 30 de piese in 10 zile. N-a fost usor. Trebuia sa sustinem un program de 3 ore, de coveruri, ca asta era specificul clubului. Mai bagam si cate-o piesa proprie.
Si au inceput sa apara banii. Din concertele din club si destul de rapid si de la corporate-uri. Cu ajutorul lor ne-am cumparat instrumente personale mai bune, echipamente de scena, sunet, lumini. Vorbim de mii de dolari pe vremea aceea. Investeam si reinvesteam aproape tot ce castigam.
Apoi a intervenit, cred eu, o plafonare pe partea de compozitie. Experienta cu Media Pro nu ne-a ajutat. Al doilea clip ni l-am produs (tot) singuri, tot extras de pe primul album, pe banii nostri. Nu s-au mai preocupat sa fie difuzat. Albumul deja se intorsese retur din magazine, pentru ca nimeni nu stia cine este ASHA cu un singur clip. Le-am cumparat noi tot stocul de albume la pret de productie si l-am vandut la dublu, la concertele noastre din Music Club. Le-am comandat un nou tiraj, numai ca … ne-au refuzat. Sa vina artistul la tine sa-ti spuna iti cumpar in avans urmatorul tiraj, numai fa-l si tu sa nu-l faci… nici acum nu stiu de ce. Pe vremea aia ni s-a sugerat ca de fapt Media Pro Music era doar o companie de imagine a trustului Pro si ca aveau ca obiectiv numar de trupe semnate, nu volum de vanzari. Nu stiu nici acum daca e asa, dar alta explicatie n-am.
Si daca am vazut ca n-au niciun interes sa ne ajute iar pe partea de coveruri mergea bine, din ce in ce mai bine, ne-am plafonat. Am incetat sa mai compunem, nu mai aveam tragere de inima. De ce sa facem un al doilea album? Eu si cu inca un coleg ne-am dorit mult sa continuam compozitiile in paralel, ne-am lovit insa de reticenta celorlalti. Am gresit. Eu asa cred.
Asta nu inseamna ca mi-a displacut vreo clipa ce fac. A canta muzica pe care ai ascultat-o si ai fredonat-o toata copilaria ta, mie mi se pare genial. De-aia m-am apucat de cantat. Cantam in casa Queen pana exasperam vecinii (Vlady Cnejevici poate confirma :))) ). De ce n-as face-o pe scena sau de ce m-as simti prost facand asta? In plus de asta, multi solisti de afara canta piese compuse de altii. Uita-te la Tina Turner, uita-te la Rod Stewart. Pentru ca una e interpret, alta e compozitor, alta e producator. Si la noi, multe din produsele de pe radio sunt compuse de oameni care stau in studio, nu de cei pe care-i vedem la televizor.
Si inca ceva, am mai spus-o. Malcom Gladwell in cartea lui Outliers emite teoria celor 10.000 de ore care spune ca poti excela intr-un domeniu doar cand ai o experienta de minimum 10.000 de ore in acel domeniu. Si calculeaza el ca Beatles-ii au cantat coveruri undeva in jur de 10.000 de ore inainte sa scoate piesele pe care le stim cu totii. Cantau seara de seara (nu doar in weekend) in cluburile din Hamburg, 5-6 ore pe seara.
Sa facem socoteala la ASHA: 12 ani x 52 de saptamani x 2 concerte / saptamana x 2 ore = aprox 2500 de ore. Mai aduna 2500 de ore de repetitii, sa zicem. Inca nu excelez, ba deloc. Dar uite ca am lansat si piesa proprie, “Dor de mor“. N-am facut-o sa intre pe radio, n-am facut-o sa ajung in mainstream, am facut-o pentru imi doresc sa compun. Si o sa continui.
Dar, pana una alta, e bine sa canti coveruri ca sa ai pretentia ca faci performanta? Eu zic ca da. Ma uitam la scandalul iscat anul trecut cred cu concertul Zu care s-a vrut live si a iesit un fiasco. Daca te uiti la inregistrarea aia, o sa vezi ca singurii care canta pe scena aia pe bune sunt cei care au mii de ore de cantat in spate: Delia (pe care o stiu de cand avea cred vreo 12-13 ani si o punea mama ei sa repete in fiecare zi in tabara de muzica de la Targoviste unde eram cu colegii de trupa de la Palatul Copiilor. Eram in clasa a 12a atunci. Si cantam compozitii proprii. Nu ma intreba cat de prost :)) ), Cotabita, Bittman, Leo Iorga. (nu stiu daca am fost foarte exact cu numele si cati chiar au fost pe scena aia dar ai inteles ideea). Inregistrarea se gaseste pe youtube. Toti au mii de ore de cantat. Intreaba-l pe Bittman cate coveruri a cantat in perioada Costinesti sau ce a cantat in Olanda si cat.

5. Care e cel mai misto lucru la cantat coveruri? Dar cel mai nasol?

Faptul ca poti sa canti piese ca It’s my life, The Best, We are the champions, Another Brick in the Wall. Piese cu care am crescut, piese care sunt in ADN-ul meu. Nasol e cand incepi sa faci compromisuri. Si mai facem si compromisuri. Pentru public, pentru nimic altceva. Dar suntem singurii? Uita-te la documentarul When we were beautiful cu si despre Bon Jovi. Ai sa vezi cate compromisuri fac si trupele astea, icon-uri. Spune la un moment dat ca a ajuns sa nu mai suporte sa cante unele dintre piesele lui, ca si-ar dori sa poata canta si alte piese, pe care el le crede mai bune sau mai pe sufletul lui. Dar le canta pe cele pe care publicul le cere. Caci Maria Sa, publicul, decide.

6. Acum 10 ani, coverurile erau ceva foarte cool. In cluburile unde se cantau coveruri mergeau oameni educati, cu venituri peste medie. Intre timp nu mai e asa. Ce s-a intamplat?

Nu stiu daca nu mai e asa. La noi atmosfera este misto si acum. Sigur, avem seri mai bune si seri mai proaste. Ceea ce este clar este ca tinerii de acum 10 ani, corporatistii care veneau atunci in club s-au casatorit, au facut copii, au trecut de 35. Au alte prioritati, nu mai ies asa des in cluburi. Tinerii de acum, din ce in ce mai putini au crescut cu muzica cu care am crescut noi. Ei au crescut cu DJ, nu mai inteleg notiunea de trupa. Nu inteleg de ce s-a terminat piesa, nu inteleg ca trebuie sa aplaude dupa o piesa. Pentru ca la DJ muzica merge continuu, nu se opreste. Deci daca se opreste, s-a stricat ceva, nu?
In plus, coverurile au avut o supraexpunere. La un moment dat se canta in orice vitrina din Centrul Vechi. Imi amintesc si acum cand am pasit prima oara in Music Club acum 10-11 ani. Cu scena aia, cu lumini. Mi se parea ca este un altar al muzicii rock acolo. Si asa era. Sau cum arata scena de la Becker Brau… Pai la Becker Brau s-au bagat vreo 100.000 de euro in sonorizare si lumini… Apoi a inceput sa se cante in geamuri, in vitrine, printre mese. Normal ca fenomenul nu a mai fost privit ca unul cool. Eu unul am refuzat sa cant in astfel de locuri. Refuzand cantari, pierzand cantari dar nefacand compromisuri. Cred ca numarul de cantari din cluburi este un sfert din ce aveam acum 5-6 ani, pentru ca pur si simplu am refuzat sa cant pe si sub mese. Altii n-au facut-o, din pacate.

7. De ce exista aversiunea asta a unor artisti (Chirila, Loredana, Florin Grozea) fata de artistii care canta intr-o trupa de coveruri?

Nu stiu. Pot sa speculez doar. Trupele de coveruri n-au cantat mai deloc la Zilele Orasului, Zilele comunei, campanii electorale, concerte cu mici. Ei bine, toate aceste evenimente in care toate trupele din mainstream aveau o paine de mancat, s-au cam dus. Ce primar isi mai permite sa arunce cu bani pe Serbarile gogosarilor sau ale castravetilor? Il leaga astia a doua zi. Si atunci, trupele de mainstream au inceput sa piarda bani. Si au inceput sa se rezume la evenimente corporate si nunti. Unii nu prea canta la nunti. Sau deloc. Chirila de exemplu. Le raman corporate-urile. Si aici, normal, se concureaza cu noi. Noi am avut de exemplu o crestere pe segmentul de corporate fix in perioada de criza. Pt ca au inceput companiile sa taie din bugete. Si atunci, decat sa dea 6-10-12 mii pe Vama, Loredana, Holograf, corporatistul a preferat sa dea 3000-3500 pe ASHA, Jukebox, Popas. De aici, cred eu, aversiunea. Diversiunea insa a fost cand au afirmat ca noi furam drepturi de autor. Total neadevarat. Fiecare club, locatie de evenimente plateste catre UCMR ADA o taxa in functie de capacitate. Per eveniment. Si tot cluburile ar trebui sa dea playlisturi cu muzica cantata la fiecare eveniment in parte. UCMR ADA incaseaza banii, dar uita sa intrebe si ce piese s-au cantat. Si atunci, banii ajung la … cine “trebuie”. Deci, diversiune. Dar cand ai posibilitatea sa o spui la TV, sa te auda o tara intreaga, de ce n-ai face-o? O miscare inteligenta chiar. Asa e in business :).
Pana aici ti-am raspuns la Chirila si Loredana. Si or mai fi si altii. Eu ii inteleg. Pe Florin Grozea il creditez doar cu inocenta. Pe el piata l-a trecut deja prin sita, nu mai canta. Repet. Inocenta, nu rea vointa. Nu inseamna ca nu face lucruri bune in ceea ce face acum, dar na, mai are si el scapari, ca e om.

8. Exista intr-adevar prea multe trupe de coveruri in Romania? Daca da, de ce?

NU. Eu consider ca e loc sub soare pentru toata lumea. Si concurenta e productiva iar sita functioneaza si aici. Da, dupa primele sezoane de Vocea Romaniei au aparut o puzderie de trupe de coveruri. Pe toata lumea ii chema pe facebook “Gogu Costel (Vocea Romaniei)” si toti isi faceau cate o trupa de coveruri. Dar cati au rezistat real vorbind? A canta coveruri nu e usor. Sa canti 3 ore pe seara nu e usor. A avea instrumentisti de calitate in trupa care sa cante versatil, pentru ca-ti trebuie versatilitate sa canti coveruri, care sa nu bea, sa iti vina la repetitii, sa nu intarzie la cantare … si pe care sa poti sa-i platesti nu e cel mai usor lucru din univers. Mai adauga sunetist, tehnicieni, soferi… Dupa asta, a avea inteligenta necesara sa nu-ti cumperi masina de 20.000 in leasing ci sa-ti cumperi scule din banii castigati, a-ti rupe de la gura ca sa-ti cumperi un microfon de 500-1000 de euro in loc sa te duci in vacanta la Roma cu banii din primul concert… eheee, nu e pentru toata lumea.
Apropo, stii cati artisti de mainstream am intalnit la evenimente care vin fara microfonul lor personal sa cante? Multi. Microfonul personal este, dupa mine, o chestie de igiena personala, pentru ca pui gura pe el. Stii cati au microfonul lor personal? Putini. La trupele de coveruri care au rezistat pe piata rar vezi asta. Stii cat a costat riderul cu care eu merg pe orice scena? Microfon, preamp de microfon, in-ear monitor. Vreo 6000 de euro. Doar ce folosesc eu personal, nu vorbim de mixer, sonorizare, lumini. Intreaba un chitarist cat a investit in chitari, procesor, amplificator, cabinet, in-ear monitor. Si o sa ajungi la o suma si mai mare.

9. Au scazut in ultimii ani standardele artistilor de coveruri din Romania?

Ba deloc. Sau depinde. La calitatea echipamentelor si la felul in care se canta, eu cred ca au crescut. La ce se canta ca si playlist, e posibil. Am ramas masca in momentul in care am auzit trupe de coveruri cantand muzica populara. In club! Nu vorbesc de nunta. Dar, revenim la “When we were beautiful” si la Bon Jovi. Daca Maria Sa publicul cere… Si mai depinde si de club si de managementul clubului. De exemplu, noi suntem printre trupele de coveruri care canta la Hard Rock Cafe. Nu-s multe. Stii care este una din cerintele celor de la Hard Rock? Citez, dintr-un mail: “fara piese romanesti, rusesti sau de diverse etnii”.

Si ar mai fi multe de spus despre fenomenul asta. Dar ca o concluzie, da, traiesc din coveruri. Nu, nu sunt “easy money”, pentru ca e mult de munca si de investit, multe nopti pierdute, multe sacrificii. Si nici nu ma “dau” cu bemveu, n-am nici vila cu piscina. Dar astea-s trecatoare. Cu si fara alea, pana la urma ramane satisfactia aia de pe scena, cu Maria Sa in fata ta, cantand cu tine “Have you ever seen the rain”. Pe care da, o canta si Rod Stewart, desi e piesa Creedence Clearwater Revival, mai precis a lui John Fogerty. Si lui sir Roderick i-o spune Justin Bieber “lautarule”?

Ce oameni frumosi

Marturisesc ca am plans cand am vazut clipul asta. Am plans de bucurie, de o bucurie care mi-a umplut inima cu speranta. A fost un moment din ala in care ti se dau peste cap toate prejudecatile, un moment din ala in care te bate cineva pe umar si-ti sopteste: vezi ba, oamenii nu-s asa rai precum ai tendinta sa crezi, strada nu e o jungla in care primeaza lupta pentru supravietuire cu orice mijloace. Nu, uite ca oamenii pot sa fie buni, frumosi, calzi… Pot sa fie oameni!
Bravos natiune, m-ati facut sa ma simt minunat. Imi vine sa ies asa pe strada si sa iau oameni in brate.

Frumos! Me happy :D.

[youtube]https://www.youtube.com/watch?v=GikOCfKnrPw[/youtube]

Lasa copilul din tine sa incerce din nou

“Daa, mi-ar placea mult sa desenez. Dar n-am mai stat in fata sevaletului de vreo 20 de ani. Daca o sa rada lumea de mine? Sau sdaca n-o sa-mi placa mie ce a iesit?”

“As vrea sa-i spun lui A ca imi place mult de ea. As vrea s-o invit la o cafea. Dar daca ma refuza?”

“As vrea ca la urmatoarea sedinta sa ma ridic in picioare si sa propun solutia asta. Dar daca ceilalti nu vor fi de acord cu mine? Stiu ca am dreptate si stiu ca merita incercat, dar daca ceilalti nu cred asta?”

Trezeste-te OMULE! Si daca lumea iti va aprecia creatia? Si daca O nu te va refuza? Si daca ceilalti vor fi de acord cu tine?
Si daca nu actionezi acum, nu cumva pierzi mai mult? Chiar cu riscul de a fi dezamagit, de a fi refuzat, de a avea un esec, nu merita mai mult SA INCERCI?

Lasa copilul din tine sa incerce din nou
Mai tii minte cand erai copil? De cate ori ai cazut pentru a te ridica? De cate ori ai plans si ai luat-o de la capat? Te-a oprit ceva sa incerci? Ce s-a intamplat pe parcurs de ti-a disparut curajul? Ai crescut? Unde ti-este bucuria de a incerca? Unde ti-e curajul, dorinta, pasiunea, ardoarea, increderea de a incerca la nesfarsit … pana vei fi reusit? Cine te opreste sa te joci? Cine te opreste sa creezi? Cine te opreste sa visezi?

ACUM cine sau ce te opreste? Acum, nu “poate maine”. Incearca! Lasa copilul din tine sa incerce din nou!

Autodenunt

Subsemnatul Guran Laurentiu Cristian, in etate de aproape 36 de ani, mergand spre 40, necasatorit, de profesie liber-profesionist, ma autodenunt prin prezentul articol de blog ca inca imi face mama de mancare si inca ma duc saptamanal din cartierul Pantelimon in cartierul Rahova cu sacosa plina de casolete goale si ma intorc cu ea cu casolete pline cu bunatati. Azi de exemplu mi-a facut ciorba de vita, limba cu taitei si cartofi cu branza la cuptor. Yummmmy.
Si nu mi-e ma rusine, nu mi-e. Ce, e mama mea. Bine, daca de maine ar refuza sa-mi mai faca mancare, cred ca va trebui sa ma insor!
Dar nu, nu luati in calcul aceasta varianta, ca m-am gandit la ea, spre dezamagirea bunicii care nu ma mai vede o data insurat:))). Mi-as angaja o filipineza. Ca thailandezele vorbesc engleza spurcat, va spune baiatu’. Deci filipineza. Dar tot trebuie s-o duc la un training de facut sarmale la mama :))

Te pup mamaaaa!
Sursa foto: Bucataria Romaneasca.

3 Ani de cand m-am despartit de ea

A trecut ziua mamei si am uitat ca fix de ziua ei se implinesc 3 ani de cand m-am despartit de ea. Ea, cea mai nociva din viata mea. Ea, cea mai cheltuitoare din viata mea. Ea, cea mai ticaloasa si perfida din viata mea.
De altfel e foarte bine ca am uitat, asta era si ideea, sa nu numar zilele de cand ea nu mai e. Asta e una din greselile majore a celor care incearca sa se desparta si sa uite. Sa numere secunde, minute, ore si zile si sa se agate de tot felul de artificii ca sa se gandeasca tot la ea. De fapt, ceea ce fac este sa se gandeasca non-stop cum sa se intoarca la ea.
3 Ani
Si ce bine ca a existat o carte care sa ma invete ca nu asta e reteta. Dimpotriva. Sa te desparti e usor. E atat de usor incat nici o clipa in astia 3 ani nu mi-a trecut prin minte sa ma reintorc la ea.
Stau cateodata si ma uit la unii dintre voi cum traiti intr-o astfel de relatie. Si va vad tinand-o de mana, strans. Si imi vine sa strig la voi: baaaai, arunc-o, da-o dracului de boarfa! Cineva v-a spus insa ca daca ii dati drumul o sa suferiti. O sa suferiti pe dracu. Va spun eu, e foarte simplu. Trebuie doar sa va opriti si sa respirati. Sa respirati aer normal.
Lasati-o dracu de tigara!
Multumesc Allen Carr pentru ajutor. La cat mai multi fosti fumatori.

P.S. Cel mai mult mi-as dori sa nu-mi mai vina fumul in nas cand sunt pe scena si am nevoie de aer. E cumplit! Si v-o spune un fost fumator inrait! Ne vedem vineri la True Club si sambata la Music Club. Poate … cine stie ;)

[youtube]https://www.youtube.com/watch?v=mhLKnR6El0c[/youtube]

Neata. 12.12.13

La Multi Ani Nicoleta si Nicolae

La Multi Ani le spunem Nicoletelor si Nicusorilor. Maine seara va serbam la The Tube!
Si odata cu Mos Nicolae putem spune ca au venit oficial si sarbatorile. Ce ziceti, sa cantam si piesa asta?
Laurentiu Guran & ASHA

[youtube]https://www.youtube.com/watch?v=jPZE7gG610c[/youtube]

La Multi Ani Music Club!

Vaaai, cate amintiri am din Music Club! Acum aproape 10 ani botezul adevarat, muzical vorbind, prima cantare serioasa, 3 reprize de 40 de minute, l-am primit in Music Club.
De fapt, primul contact cu Music Club il avusesem cu cateva luni in urma. Lucram pe vremea aceea la Orange si toti colegii vorbeau de locul asta ca fiind ultima fitza. Cine era corporatist acum 10 ani stie despre ce vorbesc pentru ca Music Club era locul in care se intalneau toti! Inclusiv publicitarii, inclusiv Bogdan Naumovici, actualul actionar principal al clubului. Bogdane, cred ca tie trebuie sa-ti multumim ca Music Club a ramas in picioare atatia ani… mai ales ca atunci cand l-ai preluat ai facut-o din dragoste pentru locul asta. Ei bine, am ajuns si eu la Music intr-o seara. Era ceva lansare de disc, fusesem invitati de MediaPro Music, casa de discuri cu care eram sub contract pe vremea aia. Era full, full, tin minte si acum ca abia aveam loc pe scari. A fost dragoste la prima vedere. Scena, luminile, mesele, mocheta, trupa, atmosfera, oamenii… Toate dadeau senzatia aia calda si primitoare ce s-a pastrat pana azi. Atunci mi-am zis, “maaaamaa, trebuie sa cant si eu aici!”.
Si cum intotdeauna in viata mi s-a intamplat ceea ce mi-am propus, s-a intamplat si asta. Eram la inceput de drum cu trupa ASHA, cred ca avusesem 4-5 concerte la activ cand am primit un telefon de la Cortez, solistul de pe atunci al trupei 13, sa ne intrebe daca putem sa-i inlocuim intr-o seara. Oaaaaa, cat am repetat in alea doua saptamani. Mamaaa, cum numaram pe scena piesele din playlist, curios daca ma tine vocea…
Iar de atunci, Music Club a fost intotdeauna … ca prima dragoste. Ba mai mult de atat, caci la prima dragoste nu neaparat te intorci, ori eu la Music m-am reintors si ma voi reintoarce oricand cu drag. Si de atunci incepand … se fac aproape 10 ani … nici nu pot numara zecile de concerte si de nopti, miile de oameni, sutele de pahare … goale.
Astazi Music Club face 10 ani. Sa bem (inca) un pahar zic!
La Multi Ani Music Club!

E, si uite si o mostra de acum … aproape 10 ani. Scurta.

Aaa, sa nu uit, anul asta este primul revelion pe care-l fac in Music Club! Me happy!
[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=FXl-T9uOYqs[/youtube]

De ce il iubesc pe tata

M-am hotarat sa va scriu despre tata. Este o poveste cam lunga, asa ca daca nu aveti rabdare, pe scurt este asa: tata este omul pe care il iubesc si il respect cel mai mult pe acest pamant. Mama, te rog nu fi geloasa, stii ca asa e :))
Si daca vrei sa stii de la inceput tu, cititorule, nu e nimic scandalos in ce scrie mai jos. Dimpotriva, doar lucruri dragute. Deci daca te plictiseste, poti inchide pagina acum. Dar inainte de a o face, poti sa ii dai un share. Ca asa e frumos, sa mai share-uim si lucruri dragute, nu numai scandaluri. D-astea e satula lumea.
[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=RESCe0AJeeA[/youtube]
Povestea lunga.
Tata. Tata are 63 de ani. De cand il stiu este un om echilibrat si cu capul pe umeri. Il iubesc pentru ca de la el am invatat ce inseamna sa fii om, ce inseamna sa fii corect, ce inseamna sa fii demn. De la el am invatat ce inseamna familie. Ce inseamna sa iti iubesti sotia. Si copiii. Sa iti respecti sotia. Si copiii. Tata nu a intarziat o data acasa nefondat. Tata n-a plecat in delegatii inventate la vecina de dedesubt. Poate o fi trecut pe la ea… intr-o pauza de serviciu. Sau poate era o colega de serviciu. Habar n-am. Dar daca a facut-o, a facut-o mega regulamentar. Astfel incat copiii lui, nevasta lui, parintii lui, bunicii nostri … noi toti n-am stiut. Din cauza asta si din cauza lui tata, sau poate datorita lui nu m-am insurat. Nu inca. Pentru ca n-am putut sa ma insor cu gandul ca o sa raman toata viata langa ea, ca o sa-mi faca copii, ca o sa trebuiasca sa-mi pese de ei mai mult decat de mine. Ca o sa-i iubesc mai mult decat orice pe lume. Si imi doresc al dracului de tare copii. Macar doi. Dar sa fii sot si tata nu-i usor. Iar pentru asta draga tata, jos palaria.
Tata m-a sustinut intotdeauna in viata. Nu orbeste, ci cu sfaturi. Imi aduc aminte de momentul in care am ales sa fac Liceul de Informatica (Vianu) si cat m-a sustinut in treaba asta. Dar despre asta am mai povestit acum vreo 2 ani aici.
Ii multumesc lui tata pentru ca m-a sustinut in toate deciziile. Intotdeauna m-a ascultat si apoi m-a sfatuit de bine. Dar decizia finala mi-a apartinut. Cel mai tare e cu fetele. L-am intrebat o data daca ii place de o tipa. Si mi-a raspuns: “Nu ma intreba niciodata treaba asta. Pentru ca poate eu iti spun ca nu-mi place si tu te indragostesti, o iei de nevasta si dup-aia nu mai vorbesti cu mine toata viata ca eu ti-am zis stramb. Sau invers. Imi place, ea te insala si dup-aia dai vina pe mine”. Fair enough, right?
Ah, era sa uit! AUTODENUNT! Ma autodenunt pe mine si il denunt pe tata! Eu am furat, iar tata tainuieste asta!
In clasa a1a, a2a, ceva de genul – oricum inainte de a 5-a ca intr-a 5-a eram la revolutie – am planuit impreuna cu un prieten sa fim niste robin huzi. Ca sa ne razbunam pe femeile ce vindeau la alimentara si dadeau pe sub mana tiganilor (pe vremea aia asa se chemau) toate produsele cautate, ne-am apucat sa furam pachete de biscuiti de pe rafturi. A functionat treaba cateva zile. Ajunsesera cainii din fata blocului niste imbuibati :)). Pana au aflat parintii. Ei bine, cand a aflat tata, mi-am mancat mare papara iar apoi m-a pus sa dau o declaratie pe care a tinut-o ani de zile in sertarul de la noptiera – in care recunosteam ca am furat si eram de acord sa fiu dat pe mana militiei daca mai fac vreodata!. Deci, eu faptuitor, tata tainuitor. Dar mi-a prins bine. ;)
Dar cel mai mare lucru pe care i-l datorez tatalui meu este ca m-a invatat sa cred. Sa cred in mine, sa cred in puterea mea, in munca mea, in vointa mea, sa cred in credinta mea. Niciodata nu mi-a spus: nu cred ca poti face asta. Intotdeauna mi-a spus: fa-o! Demonstreaza-ti ca poti! In orice domeniu! Iar exemplul cel mai concret si cutremurator intr-un fel pe care-l pot da si care pana acum este momentul care mi-a dat cea mai mare experienta de viata este urmatorul.
Tata a avut un prim atac cerebral cu o saptamana inainte de a face eu 18 ani. Un atac depistat destul de tarziu, un vas de sange spart pe bulbul rahidian care ii provoca o stare de amorteala pe jumatate de corp dar pe care o singura doctorita, dupa multi altii care dadeau raspunsuri de gen “e ceva pe fond nervos”, l-a depistat. La cativa ani dupa atac, cand tata se refacuse deja, mergand la un control doctorita i-a marturisit: “Domnul Guran, sa stiti ca in fiecare dimineata cand veneam spre spital ma intrebam daca mai sunteti in viata.” Fusese intr-adevar un atac foarte grav, inoperabil, si cu sanse foarte mici de a fi tratat. De altfel dupa acest atac tata a fost mult slabit, avand zile in care se resimtea vizibil. Va spun un pic mai tarziu de ce “resimtea”.
La peste 10 ani dupa, cu cateva saptamani inainte de nunta surorii mele, tata a avut al doilea atac. De data asta pe creierul mic. Manifesta aceleasi simptome, a reluat tratamentul de data trecuta numai ca a gresit un medicament vaso-dilatator pe care l-a luat intr-o concentratie mult mai mare. A fost naspa. Foarte naspa. Am ajuns cu dosarul lui medical si cu ultimul RMN la un mare neurochirurg. M-a primit, s-a uitat pe dosar, mi-a aratat locul vechiului atac si locul nou, mult mai pronuntat. Mi-a spus sa stau linistit, ca nu e chiar atat de grav, ca intre timp s-au mai descoperit solutii de tratament, ca sunt sanse mari sa se recupereze. I-a prescris un medicament pe care m-a ajutat prietenul Mircea Hohoiu (multumesc draga Mircea) sa-l gasesc la Frankfurt. Inainte sa plec insa de la medic i-am pus urmatoarea intrebare: “Avem nunta surorii peste doua saptamani. Poate sa mearga la nunta?” Raspunsul doctorului a fost cat se poate de cutremurator: Daca vreti sa-l duceti de la nunta pe targa la spital sau mai rau la morga, luati-l cu voi. Are nevoie de repaus total, nici nu incape discutie”. Am ajuns acasa.
Am intrat la tata, imi amintesc si acum, nu se mai ridica din pat si era complet alb la fata. I-am spus cum sta treaba pe un ton megapozitiv iar la final i-am dat vestea proasta, ca nu poate merge la nunta Ancai. La care replica lui a venit neintarziat: “Nu, eu de astazi am inceput sa ma simt mult mai bine iar la nunta la Anca voi dansa”. Mama s-a panicat toata si a inceput sa se agite in stilul caracteristic … pana am luat-o frumusel de mana si am dat-o afara din camera. Si i-am spus: “daca asta vrea, asta o sa faca, lasa-l in pace”. Si asta a facut. In ziua nuntii s-a urcat pe bancheta din spate a Loganului meu (Intre timp l-am vandut unei prietene, o astept sa ma sune sa facem actele pe el ca sa nu mai platesc impozite si sa-mi vina amenzi acasa. Sau ma rog, poate sa ramana si asa daca ramanem ok, ca sa nu plateasca timbru de mediu vreo 2000 de euro … dar sa-i fac macar un act de comodat or something, sa poata iesi din tara la o adica). In fine, tata pe bancheta din spate, eu m-am uitat in oglinda retrovizoare si l-am intrebat: “Cum se simte tata?” si mi-a raspuns uitandu-se sigur pe el in oglinda, drept in ochii mei: “Bine, si este ultima oara pana maine dimineata cand ma intrebi asta”. A dansat toata noaptea. A fost cel mai frumos exemplu de cum sa vrei sa traiesti si sa te bucuri ca o faci.
Tata si-a revenit acum. Iar de cand s-a nascut Larisa, nepotica lui si a mea, cea pe care ne intrecem iubirea, il simt pe tata mai tanar cu 15 ani cel putin. Si nu-i mai vad momentele in care se resimte. Este voios si plin de viata. Si ma bucur tare pentru el.
A, am cu tata si firma. De fapt era a lui, dar am luat si eu jumatate ca sa pot desfasura activitatea muzicala legal. El a folosit-o pentru ca la 63 de ani si cu doua atacuri cerebrale face administratie la vreo 6 blocuri. Oare cu cine o semana fi-su? A, si cica si oamenii il iubesc pentru ca e gospodar, serios si cinstit. Nu-i asa domnul Vlady Cnejevici, ca tot v-ati intalnit cu tata zilele trecute?”
Si nu, tata nu e in campanie electorala. Nu are nevoie de aplauze, nu are nevoie nici de … prostii. Are nevoie sa fie lasat in pace, sa munceasca, sa se bucure de copii si de nepoti. Oare cine nu-si doreste asta?
Multumesc pentru rabdare. Si multumesc tata.

Protejati-va urechile

Am postat zilele trecute pe facebook poza de mai jos de la ultima petrecere privata la care am cantat cu ASHA. Si am primit de la diverse persoane intrebarea ce e cu firele alea de imi atarna din ureche. De altfel aceeasi intrebare o primesc si cand sunt vazut pe la concerte.
Firele alea portocalii sunt de fapt un singur fir ce tine unite doua dopuri de urechi. Utilitatea dopurilor ar trebui sa va intereseze si pe voi. Si ca sa ma intelegeti despre ce vorbesc o sa va povestesc o istorioara.
Poza trupa ASHA Read more